Tăierea împrejur a Domnului – semn al ascultării și început al mântuirii :
Sărbătoarea Tăierii împrejur după trup a Mântuitorului Iisus Hristos este celebrată pe 1 ianuarie și reprezintă primul praznic împărătesc al anului bisericesc civil. Biserica rememorează în această zi împlinirea unei prescripții esențiale din Legea lui Moise, care impunea ca fiecare prunc de parte bărbătească să fie circumcis în a opta zi de la naștere. Această rânduială avea rolul de a păstra vie memoria eliberării poporului Israel din robia Egiptului și constituia un semn distinctiv al credinței autentice în Dumnezeul cel adevărat.
Practica circumcizării era cunoscută în Orientul Apropiat, însă în forme diferite. Egiptenii aplicau o tăiere parțială, rezervată clerului lor, pe când popoarele siro-palestiniene efectuau o îndepărtare completă a prepuțului. Evreii nu au preluat această tradiție de la egipteni, ci au trăit-o ca pe o poruncă divină, obligatorie pentru toți urmașii de sex masculin. Ritualul era, în esență, o formă de jertfă: omul oferea o parte din sine, ca mărturie că dorește să se desprindă de patimi și de impulsurile firii căzute și să trăiască în voia lui Dumnezeu. De aceea, circumcizia avea și o semnificație morală profundă. Scriptura îndeamnă explicit la o „tăiere împrejur a inimii”, chemând la înnoire lăuntrică și la lepădarea împietririi sufletești (Deuteronom 10,16). Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că acest semn a fost dat ca un „frâu” pentru poporul lui Avraam, spre a-i opri de la amestecul cu neamurile păgâne și de la rătăcirile morale.
Mântuitorul Iisus Hristos primește Tăierea împrejur în a opta zi de la Naștere pentru a arăta că S-a făcut cu adevărat Om și a asumat pe deplin Legea, nu pentru a o desființa, ci pentru a o desăvârși. Totuși, această rânduială din Vechiul Legământ era doar o prefigurare a Botezului, care devine „tăierea împrejur duhovnicească” în Noul Legământ. După întrunirea Sinodului Apostolic de la Ierusalim, Biserica primară a stabilit că neamurile convertite la creștinism nu mai sunt obligate să păstreze circumcizia (Fapte 15, 19-20). În locul acestui semn a fost instituit Botezul, conform poruncii Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le…” (Matei 28,19).
În cadrul vechii rânduieli, în aceeași zi în care se făcea Tăierea împrejur, pruncului i se dădea și numele. Așa s-a întâmplat și cu Fiul lui Dumnezeu întrupat. În a opta zi, Iisus primește numele hotărât din veșnicie. Numele „Iisus” provine din ebraicul „Ieshua” și înseamnă „Dumnezeu mântuiește” sau „Domnul este mântuirea”. Acest nume a fost revelat atât Dreptului Iosif, cât și Fecioarei Maria, prin arhanghel, subliniind misiunea divină a Pruncului: El vine să izbăvească poporul din păcat (Matei 1,21; Luca 1,31).
Tradiția punerii numelui în ziua a opta a fost păstrată în cultul creștin. Molitfelnicul conține o rânduială specială de rugăciune pentru acest moment, săvârșită la ușile împărătești ale bisericii. Ritualul cuprinde rugăciuni, tropare, psalmi și „însemnarea” pruncului cu semnul crucii pe frunte, gură și piept. Această ierurgie marchează începutul vieții sale în comunitatea credincioșilor, precum și dedicarea copilului lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon al Tesalonicului explică faptul că pruncul este adus la ușa bisericii, deoarece încă nu este sfințit prin Botez, și primește numele prin rugăciune și binecuvântare. Însemnarea cu semnul crucii devine o pecetluire a minții, cuvântului și inimii, pregătindu-l pentru viața în Hristos și pentru a fi „scris în cartea vieții”.
Astfel, sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului nu este doar o rememorare istorică, ci un eveniment cu valențe teologice profunde. Ea ne amintește de ascultarea Mântuitorului, de împlinirea Legii și de trecerea de la vechea rânduială la realitatea harului adus de Hristos. Este un îndemn la înnoire lăuntrică, la disciplină spirituală și la asumarea numelui creștin cu responsabilitate și credință.