Sfinţii Trei Ierarhi : Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur
Sfinții Trei Ierarhi – stâlpi ai Ortodoxiei, luminători ai credinței și apărători ai adevărului dumnezeiesc :
La data de 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi cinstește împreună pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care îi recunoaște ca fiind cei mai mari învățători, păstori și luminători ai dreptei credințe. Viața lor sfântă, jertfelnicia, precum și învățăturile lăsate moștenire Bisericii alcătuiesc adevărate repere ale Ortodoxiei, temeiuri sigure de credință și îndrumare pentru toate generațiile de creștini. Prin ei, Biserica mărturisește limpede că abaterea de la dreapta credință este o rătăcire, iar adevărul se păstrează în învățătura sfinților.
Acești trei mari ierarhi au arătat, prin viață și cuvânt, „calea cea împărătească” a Ortodoxiei – calea echilibrului, a adevărului și a sfințeniei. Nu au fost doar tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi, ci și arhierei ai Bisericii, învestiți cu harul păstoririi și al slujirii poporului lui Dumnezeu. De aceea, ei sunt cunoscuți sub numele de Sfinții Trei Ierarhi, adică trei păstori aleși, uniți prin credință, învățătură și lucrare.
Fiecare dintre ei este prăznuit și separat în cursul anului bisericesc: Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie și la 13 noiembrie. Însă la 30 ianuarie, Biserica nu mai privește doar viața fiecăruia în parte, ci se oprește asupra roadelor comune ale lucrării lor, asupra moștenirii duhovnicești pe care au lăsat-o Bisericii lui Hristos.
Sfinții Trei Ierarhi au trăit aproximativ în aceeași perioadă, în secolul al IV-lea, o epocă decisivă pentru creștinism. Era vremea în care Biserica, ieșită din prigoanele sângeroase ale Imperiului Roman, se confrunta cu o primejdie poate mai subtilă, dar la fel de gravă: ereziile, adică învățăturile greșite care răstălmăceau adevărul credinței apostolice. În acest context dificil, cei trei sfinți au devenit apărători neînfricați ai dreptei credințe, mai ales ai dogmei Sfintei Treimi, temelia teologiei creștine.
Deși fiecare avea un dar aparte, toți trei au folosit amvonul ca loc de propovăduire, însă în chipuri diferite. Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat ca păstor al credincioșilor și ca mare îndrumător al vieții monahale. Tâlcuirile sale la Cartea Facerii și la Psalmi sunt considerate până astăzi adevărate capodopere teologice. Rânduielile monahale alcătuite de el, care pun în echilibru rugăciunea și munca, au dăinuit peste veacuri și continuă să fie temelia vieții călugărești în Ortodoxie.
În același timp, Sfântul Vasile a fost un exemplu viu de iubire față de aproapele, chemându-i pe cei bogați să sprijine operele de milostenie. A întemeiat așezăminte pentru săraci, bolnavi și neputincioși, arătând că adevărata credință se împlinește prin fapte. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, el a contribuit decisiv la desăvârșirea Sfintei Liturghii, lăsând Bisericii cele două Liturghii care le poartă numele și care se săvârșesc până astăzi.
Sfântul Grigorie Teologul, cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a strălucit prin puterea cuvântului și adâncimea teologiei sale. Orator de excepție, poet și gânditor profund, el a fost numit „Teologul” pentru felul în care a tâlcuit taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, unde erezia ariană făcuse ravagii, a reușit, prin cuvântările sale rostite în biserica Învierii, să readucă aproape întreaga capitală la dreapta credință.
După ani de propovăduire, Constantinopolul, care ajunsese să mai aibă o singură biserică ortodoxă, a redevenit aproape în întregime ortodox. Pentru această lucrare, Sfântul Grigorie a fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Celebrele sale Cinci Cuvântări Teologice rămân, până astăzi, unele dintre cele mai profunde texte ale teologiei creștine.
Sfântul Ioan Gură de Aur, supranumit astfel pentru frumusețea și puterea predicii sale, a fost în primul rând învățătorul poporului. El i-a chemat pe toți, fără deosebire, la pocăință, la milostenie și la viață curată, mustrând nedreptatea și mândria, dar întărindu-i pe cei smeriți. Viața sa aspră și curajul cu care a rostit adevărul l-au făcut un exemplu viu de unitate între cuvânt și faptă.
Considerat cel mai mare predicator al Bisericii, Sfântul Ioan a lăsat moștenire Tâlcuirea Evangheliei după Matei și Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, scrieri care sunt privite ca o adevărată „evanghelie trăită”, aplicată vieții de zi cu zi.
Un alt aspect care îi unește pe Sfinții Trei Ierarhi este slăbiciunea trupească. Toți trei au avut o sănătate fragilă și au îndurat numeroase suferințe. Cu toate acestea, în trupurile lor slabe locuia o putere duhovnicească neasemănată, iar lucrarea lor a rodit peste veacuri. Cuvântul lor a fost întotdeauna dublat de viața trăită în adevăr și jertfă.
Cinstirea deosebită de care s-au bucurat în lumea creștină, mai ales în Răsărit, a ajuns, în mod paradoxal, să provoace dezbinări între credincioși la sfârșitul secolului al XI-lea, în vremea împăratului Alexie I Comnenul. Tocmai această dispută a dus, printr-o rânduială dumnezeiască, la stabilirea praznicului comun al Sfinților Trei Ierarhi, ca mărturie vie a unității lor și ca lecție pentru toți creștinii: adevărul se păstrează doar în comuniune, pace și dragoste.