Întâmpinarea Domnului este prăznuită pe 2 februarie, la împlinirea a 40 de zile de la Nașterea lui Iisus Hristos. În această zi, Mântuitorul este adus la Templu de Fecioara Maria și de dreptul Iosif, pentru a se împlini rânduiala Legii Vechiului Testament, care cerea ca orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat lui Dumnezeu. Tot atunci avea loc și ritualul curățirii mamei, potrivit tradiției iudaice.
În Templu, Pruncul este întâmpinat de dreptul Simeon și de prorocița Ana, două figuri care simbolizează așteptarea împlinirii făgăduințelor divine. Tradiția spune că Simeon făcuse parte dintre traducătorii Pentateuhului în limba greacă și că, îndoindu-se de profeția despre nașterea din Fecioară, fusese încredințat de Dumnezeu că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia. Momentul în care Îl ia pe Hristos în brațe este unul de maximă împlinire spirituală, exprimat în binecunoscutul imn: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…”, cuvinte care nu trădează oboseala vieții, ci desăvârșirea așteptării. Tradiția liturgică arată că Simeon pleacă astfel să vestească și celor adormiți taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Părintele Teofil Părăian sublinia că oamenii de astăzi sunt chiar mai avantajați decât dreptul Simeon, pentru că pot primi pe Hristos nu doar pentru câteva clipe, ci în întreaga lor viață și veșnicie, prin credință și împărtășire. Prorocița Ana completează această imagine, fiind simbolul Legii și al Proorocilor care își găsesc plinirea deplină în persoana lui Hristos.
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea a fost introdusă la Roma în anul 494, de papa Gelasiu, ca alternativă creștină la vechile Lupercalii păgâne, ceremonii dedicate zeului Pan, marcate de procesiuni cu făclii aprinse. În Răsărit, Întâmpinarea Domnului a fost generalizată în secolul al VI-lea, în timpul împăraților Justin I și Justinian, acesta din urmă stabilind definitiv data de 2 februarie, la 40 de zile după Crăciun.
Sărbătoarea a devenit și model liturgic pentru obiceiul aducerii pruncilor la biserică la 40 de zile după naștere. În cadrul rânduielii de îmbisericire, mama și copilul sunt binecuvântați, se citesc molitfele de curățire, iar pruncul este închinat la icoane și adus simbolic în fața altarului. Acest gest arată că noul-născut este oferit lui Dumnezeu și primit în comunitatea Bisericii, cu perspectiva de a deveni, prin botez, „jertfă vie, sfântă și bineplăcută”.
În tradiția populară românească, ziua de 2 februarie este cunoscută și ca Ziua Ursului, fiind legată de credințe despre schimbarea anotimpurilor. Se spunea că, dacă ursul își vede umbra, iarna va mai dura, iar dacă nu, primăvara este aproape. Totodată, unele obiceiuri vechi atribuiau ursului puteri tămăduitoare, folosite simbolic pentru protecția copiilor și a bolnavilor.
În iconografie, Întâmpinarea Domnului este reprezentată prin scena aducerii Pruncului la Templu: Hristos apare purtat fie de Maica Sa, fie de dreptul Simeon, iar în fundal se află Iosif cu jertfa celor două turturele și prorocița Ana, ținând un pergament cu mărturisirea mesianică. Toate aceste elemente subliniază sensul profund al sărbătorii: întâlnirea dintre Vechiul și Noul Legământ și recunoașterea lui Hristos ca Lumina lumii.