Întâmpinarea Domnului, prăznuită anual pe 2 februarie, este una dintre marile sărbători comune ale creștinismului ortodox, catolic și luteran, marcând împlinirea a 40 de zile de la Nașterea lui Iisus Hristos. Celebrarea are rădăcini vechi: este atestată la Ierusalim încă de la începutul secolului al V-lea, fiind trăită cu o solemnitate comparabilă cu Paștele, iar mai târziu a fost introdusă și la Roma, în jurul anului 650.
Din punct de vedere biblic, sărbătoarea amintește de prezentarea Pruncului Iisus la Templu, moment relatat în Evanghelia după Luca. Tradiția răsăriteană pune accent pe „întâmpinare”, subliniind întâlnirea Mesiei cu poporul Vechiului Legământ, simbolizat de dreptul Simeon și de profetesa Ana. În Apus, până în a doua jumătate a secolului XX, accentul cădea mai ales pe Maica Domnului, sărbătoarea fiind cunoscută sub numele de „Purificarea Mariei”, în legătură cu rânduielile Legii iudaice.
Semnificația teologică profundă a Întâmpinării Domnului este legată de Hristos ca Lumină a lumii, Cel care aduce lumina lui Dumnezeu într-o omenire marcată de păcat și întuneric. Pentru creștini, această zi este și un îndemn la responsabilitate spirituală: fiecare este chemat să ducă mai departe această lumină prin credință, fapte și mărturisire.
În tradiția populară românească, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Stretenie sau Ziua Ursului, fiind asociată cu confruntarea simbolică dintre iarnă și primăvară. Se credea că, dacă ziua de 2 februarie este senină, ursul își vede umbra, se sperie și se retrage în bârlog, semn că iarna va mai dura. Dacă cerul este înnorat, ursul rămâne afară, vestind apropierea vremii calde. Aceste credințe sunt întâlnite nu doar în spațiul carpatic, ci și în alte regiuni ale Europei și chiar în America de Nord.
În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub denumirea de „La Chandeleur” – Sărbătoarea Lumânărilor. Procesiunile cu lumânări aprinse amintesc de Simeon, care L-a primit în brațe pe Hristos, „Lumina cea adevărată”. Lumânările sfințite în această zi erau păstrate în case, fiind considerate apărătoare împotriva furtunilor și necazurilor. În România, obiceiul sfințirii lumânărilor este prezent mai ales în Ardeal și Maramureș, ca efect al influențelor creștinismului occidental, îmbinând astfel tradiția liturgică cu spiritualitatea populară.